Lucian Blaga: Meșterul Manole - recenzie

O piesă de teatru bazată pe balada populară “Monastirea Argeșului”, reinterpretată de Blaga. Despre sacrificiu, destin, creație, suferință generațională și moartea ca un joc, cu urme de păgânism. Manole și cei nouă zidari primesc o comandă de la [Negru] Vodă, prin intermediul Starețului Bogumil, să construiască o biserică. Șapte ani tot încearcă și nu le iese (ba pământul e prost, ba zidul se destramă de la sine) — “De șapte ani pierd credință, pierd ziduri și somn”; se pare că sunt condamnați la o muncă în van. În cuvintele unuia dintre zidari:

“Altădată omul cânta numai — pietrelor, și pietrele se clădeau singure în cetăți. Și cetățile acelea erau păgâne. Astăzi duram cu sudoare fără de cântec biserici creștine. Pământul nu le suferă, sau Domnul nu le primește?”

Dificultatea de a înălța o biserică creștină pe meleagul românesc ar putea fi o metaforă pentru tranziția noastră istorică din păgânism în creștinism; aceste schimbări nu sunt bruște, și chiar și pământul “nu le suferă”. Altă interpretare ar fi dificultatea artistului în a crea, și realizarea că e nevoie de un sacrificiu ca să creeze ceva ce îl depășește. Sacrificiul, în cazul dat, e Mira (sau Ana după alte versiuni a baladei), soția lui Manole:

“[Manole către Mira]: Toate se clatină. Și stăm cu frică, și stăm cu spaimă. Vântul cerului îmi împrăștie fumul. Între suferință și așteptare se pare că din sufletul meu încă nu am dat, ca Abel, spicul cel mai scump și cel mai curat. De aceea darul nu găsește drumul înălțimilor și veșnic se întoarce iar în pământ.”

Dar el încă nu-și dă seama că jertfa va fi ea. La început face socoteli, măsurări și tot îl macină durerile sufletești. Într-un dialog cu Bogumil își descrie necazurile:

“Bolta ce s-a prăbușit ieri, n-a fost prea grea. Cercetează și tu. N-am așezat temeliile pe șovăiala nisipului. Adâncimile și înălțimile a suta oară le măsur. Socotelile sunt bune, tăiate în cremene toate. Și cele pentru arcuri, și cele pentru laturi, deopotrivă spre miazăzi și miazănoapte.”

Starețul Bogumil îi spune că “numai în iad se socotește”, sugerând că Manole nu trebuie să cerceteze, ci să creadă. Mai târziu în piesă chiar asta și îi spune:

“Îmblânzește-ți, Manole, cuvintele. Crede! Nu judeca, nu cântări. Nu cârti. Nu socoti. Crede!”

După multe încercări (“ați suferit cu mine dezamăgirea celor șaptezeci și șapte prăbușiri”), Manole cedează din rațiune și depune un jurământ împreună cu cei nouă zidari — e nevoie de soția cuiva din zidari ca jertfă, să fie zidită în peretele bisericii, doar astfel biserica se va ține (în cuvintele lui Bogumil, “Sufletul unui om clădit în zid ar ține laolaltă încheieturile lăcașului până-n veacul veacului”). Nu cred că acest gest e menit să fie văzut literal, e o legendă, la urma urmei. Simbolismul lui e renunțarea în a găsi rațiune în soartă. Manole, firește, nu înțelege de ce ar fi nevoie de această jertfă. Și într-adevăr, un om rațional are datoria să întrebe: cum poți ști ce vrea Dumnezeu?

“[Manole către Bogumil]: Jertfa aceasta de neînchipuit — cine-o cere? Din lumină, Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfă de sânge, din adâncimi, puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor.”

Răspunsul lui Bogumil, deși vine de la un religios, e surprinzător de agnostic. El nu știe dacă asta într-adevăr vrea Dumnezeu (soarta), de aceea el renunță să mai pună “întrebări care nu răzbat până-n prăpastiile albastre, de unde ni s-ar putea răspunde”, și în loc alege să creadă:

“[Bogumil către Manole]: Firește, cât timp cântărești, așa este. Pe întâiul nu ți-l poți închipui crud, cum pe celelalte nu le închipui fără minte. Dar crezi tu oare că măsuri [măsori] și înălțimile și adâncimile sorții cu plumbul atârnat de sfoară? Și dacă întru veșnicie bunul Dumnezeu și crâncenul Satanail [Satana] sunt frați? Și dacă își schimbă obrăzarele înșelătoare că nu știi când e unul și când e celălalt? Poate că unul slujește celuilalt. Eu, stareț credincios, nu spun că este așa, dar ar putea să fie. Și-atunci toate socotelile minții stângace sunt fără de rost și singură stăpânitoare rămâne credința sângeroasă, pe care noi oamenii o aducem cu noi din întunecime în veac. Cine vrea jertfa? Întrebările noastre nu răzbat până-n prăpastiile albastre, de unde ni s-ar putea răspunde, de aceea în nici o vorbă de a mea nu vei găsi nici o umbră de întrebare. Noapte bună, meștere. Voi întâlni hotărârea ta la cea din urmă cruce.”

Este ceva incredibil de groaznic în acest gest — de a omorî ceea ce îți este cel mai drag. Dar această groază, la urma urmei, e însăși Universul. Suntem ființe cu o dorință inepuizabilă de a cerceta, dar viața nu ne oferă multe răspunsuri. Acest decalaj creează o schismă existențială în noi. Cum poate Universul fi atât de bogat în posibilități și sec în răspunsuri?

“[Manole]: Înăuntru un gol se deschide — mâhnire fără întrebări. Deasupra întuneric se-nchide — deznădejdea nesfârșitelor încercări. Mi se mistuie somnul și sângele. Ar trebui să-nchid ochii, dar pleoapele de lume nu mă despart. Lăuntric, un demon strigă: clădește! Pământul se-mpotrivește, și-mi strigă: jertfește! Ah Doamne, totul e încă neîntrerupt. Jos, apele se răscoală împotriva pietrelor reci. Sus, stihiile se ridică împotriva legii de veci. În adânc, vifore prind să necheze. Nici o încercare nu vrea să-nceteze. Visul s-a tot depărtat spre veșnicul niciodat’.”

Înainte de tragedia care urmează, există o perioadă de îndoieli care mă fascinează în mod special. Sunt scenele în care zidarii îl roagă pe Manole să-i “dezlege amintirea [bisericii]”, căci chipul ei îi însoțește pretutindeni. Din punct de vedere artistic, zidarii sunt ca niște obsesii întrupate ale unui artist, obsesii asupra unei idei, care odată concepută îl ține pe creator prizonier, un prizonier care e menit să-și dezlege obsesiile creând arta, transpunând-o în realitate și eliberându-se de frustrările unei idei nerealizate.

Soția care va veni înspre Manole și cei nouă zidari va fi jertfa (“O viață scumpă de om se va clădi în zid, jertfa va fi o soție care încă n-a născut, soră sau fiică”); altfel spus, ei lasă greutatea deciziei într-o parte și se bazează pe o întâmplare. Iar când femeia care vine înspre ei se adeverește a fi Mira, surprinderea lui Manole devine reacția fiecăruia din noi când ni se întâmplă coincidențe în viață — unii încep a crede în destin, alții în întâmplare. Mira (numele ei fiind o variație de “mir” în limbile slavone, însemnând “pace” sau “lume”) vine la ei să vadă de ce nu le reușește să construiască biserica, și află de sacrificiul necesar, dar în inocența ei pașnică nu își dă seama că jertfa va fi ea:

“[Mira către zidari]: Altădată se lucra aici cu zumzet ca într-un stup…. Fără rost, dar se lucra. Acum sunteți albine amenințătoare într-un stup mort… Gândul morții a schimbat sângele vostru în venin. În adevăr, oameni și creștini, v-ați putut gândi? Astăzi când toată lumea e creștină, ați voit cu tot dinadinsul să… Astăzi când nu mai este păgân, și până și copacii și dobitoacele sunt creștine? Și adică ce fel? V-ați gândit să prindeți vreun biet rătăcit prin păduri și să-l clădiți în zid?!”

Manole pentru un timp rămâne nedumerit. Încearcă să-și “renegocieze” destinul, dar zidarii îi reamintesc că au depus jurământul. Astfel, Manole face din jertfirea soției sale un joc. Într-un fel, el literalmente (și simbolic în același timp) îngroapă pacea (Mira) în numele creației:

“[Manole către Mira]: Mult nu e de atunci, îți amintești, Mira, o dimineață ca asta era. Când ne-am întâlnit cu stângăcie întâi, am fost aproape numai copii și-am început în neștire să ne jucăm de-a viața. Acum tot așa ne vom juca de-a moartea. Atunci te-am culcat în iarbă, acum te voi culca în zid. Va trebui tot timpul să zâmbești, și chiar de va fi rece zidul, să te silești să glumești. Să pară în adevăr că moartea e un joc. Căci vezi, blestemul de care vorbirăm, îl învingem c-un joc.”

Acest joc e însăși plenitudinea vieții care face din moarte ceva firesc, dar oamenii au uitat cum să joace.

“[Manole către Mira]: Viață fără pereche ești. Trup tânăr. Sânge fără păcat. Ochii aceștia au fost făcuți să se bucure de verdeață, de lucruri mici, de ape și de furtuni. Inima a fost făcută să iubească și niciodată să tacă. Noi, oameni răi, am speriat ochii și inima. (…) Jocul e scurt. Dar lungă și fără de sfârșit minunea.”

Ulterior, Mira e zidită în perete, iar biserica e înălțată și nu se mai destramă. Mintea lui Manole, în schimb, începe să se dezintegreze:

“[Manole]: Acum hotar de netrecut ne desparte. Lăcașul crește nebun. El va fi un cântec de iubire împletit cu un cântec de moarte. (…) Binele abia îl ghicim, răul din adânc îl simțim. (…) Nimic nu e bine. Temeliile lumii sunt fără de noimă. Când El a clădit, ce a jertfit? Nimic n-a jertfit, nici pentru tării, nici pentru tărâmuri. A zis și s-a făcut. Și totuși mie totul mi-a cerut.”

În ultima scenă apar Bogumil, Vodă și alți călugări, văzându-l pe Manole în mijlocul unui delir, trăgând din clopotul bisericii “de parcă s-ar certa cu cerul”. Manole iese spre marginea bisericii, îngenunchează spre răsărit și se aruncă în văzduh. Arta învie, artistul moare.

Meșterul Manole e întruchiparea tranziției dureroase dintre păgânism și creștinism, iar toate incertitudinile, socotelile și lipsa răspunsurilor e îndeplinirea destinului său. Un destin tragic, căci în proces Manole își iese din minți și se sinucide; simbolic vorbind, moare păgânismul, dând naștere noii credințe ortodoxe, întruchipată printr-un sacrificiu. Dar poate, la mai general, Manole reprezintă sacrificiul suprem în numele artei — și-a omorât pacea (soția Mira), înnebunind pentru ceva mai presus ca el; ceva ce nici nu putea înțelege pe deplin. Un sacrificiu în neștiință, cel mai tragic dintre sacrificii.

“Strașnic om Manole ăsta. Sufletul nu și-a cruțat, dar uite ispravă, frate, pentru sute de ani!”

Rating: 4.5/5