Stefan Zweig: Jucătorul de șah - recenzie

O poveste despre obsesia developată de mintea aflată în izolare și despre cum geniul are o legătură strânsă cu nebunia:

"Dar până și gândurile, oricât de imateriale ni s-ar părea, au nevoie de un punct de sprijin, altminteri încep să meargă în cerc și să se învârtă pe loc, fără rost. Nici ele nu suportă Nimicul." (p. 65)

Las detaliile narativei întregi la o parte, căci o poți citi ușor, e scurtă. Partea relevantă e atunci când naratorul îl întâlnește pe "domnul B." — un avocat în Viena înainte ca trupele naziste să ocupe Austria. El îi povestește naratorului cum a fost arestat de Gestapo și a fost închis singur într-o cameră austeră de hotel, fără cărți, ziare sau orice contact uman, cu scopul de a-l interoga după ce i se distruge psihicul. Într-o zi, reușește să fure din jacheta unui paznic o carte cu 150 de partide ale marilor maeștri ai șahului. Le învață pe de rost și le repetă în minte, dar, la un moment dat, cartea i se ia. Pentru a nu înnebuni, începe să joace șah "orb" împotriva sa (cu "ambele emisfere cerebrale: alb-negru").

Această practică intensă îl duce la o stare gravă de schizofrenie și la o criză de nervi. Eventual e eliberat de medici, fiind pe pragul nebuniei. Nu jucase șah de vreo 25 de ani după eliberare, dar nu rezistă și își demonstrează geniul jucând (dintr-un fel de întâmplare) o partidă împotriva campionului mondial de șah (pe care naratorul îl urmărea), un oarecare Czentovic.

Simțind gustul câștigului, domnul B. treptat începe a înnebuni din nou, transportându-și mintea în timpul când juca șah cu sine însuși, când lumea era limitată de cei patru pereți ai închisorii și unica ocupație era șahul.

Curios e că o teză similară era descrisă de Schopenhauer într-un capitol din "Lumea ca voință și reprezentare". E un citat lung, însă numai de-a întregul își păstrează subtilitățile, sau chiar poezia:

"Expunerea din primul volum, privitoare la apariția nebuniei, poate fi înțeleasă mai ușor dacă ne aducem aminte cu câtă neplăcere ne gândim la lucrurile care ne lezează puternic interesele, orgoliul sau dorințele, sau cât de greu ne decidem să le supunem unui examen atent și serios din partea intelectului nostru, sau, pe de altă parte, cât de ușor ne distanțăm apoi de ele ori le ocolim fără să ne dăm seama de aceasta; și-n schimb, cât de plăcute ni se par chestiunile care ne vin în minte în mod absolut spontan și care, dacă le alungăm, se-ntorc mereu și ne strecoară în suflet, astfel încât ne lăsăm în voia lor ore-n șir.

Refuzul voinței de a-i permite intelectului să scoată la lumină acele elemente care i se opun ei constituie momentul în care nebunia poate invada spiritul. Fiindcă orice întâmplare nouă, ostilă voinței, trebuie să fie asimilată de intelect, adică să dobândească un loc în sistemul adevărurilor referitoare la voința noastră și la interesele ei, chiar dacă un asemenea incident ar înlătura un lucru care ne oferă mai multă satisfacție. De îndată ce a avut loc această operație, întâmplarea doare deja mai puțin; însă operația însăși este adesea foarte dureroasă și, totodată, se desfășoară doar lent și cu de-a sila.

Totuși, numai în măsura în care ea a fost efectuată corect de fiecare dată se poate menține sănătatea mintală. În schimb, nebunia apare dacă, într-un caz particular, împotrivirea și opoziția voinței față de asimilarea unei cunoștințe ajung până acolo încât operația respectivă nu mai este executată cum trebuie și dacă anumite întâmplări sau circumstanțe îi sunt complet ascunse intelectului, deoarece voința nu poate suporta imaginea lor, iar atunci, de dragul unei necesare coerențe, lacuna rezultată astfel este umplută arbitrar.

Căci intelectul renunță la natura lui, spre a fi pe placul voinței, și atunci omul își imaginează ceea ce nu există. Totuși nebunia apărută astfel devine acum uitarea unor suferințe insuportabile; ea a fost ultimul expedient al naturii înspăimântate, adică al voinței."

— Arthur Schopenhauer (Lumea ca voință și reprezentare, vol. 2, p. 427)

Ah da, e și despre șah.

Notă: 3/5