George Orwell: Ferma animalelor - recenzie

Aș putea rezuma această poveste cu un singur citat de la Camus, "Sclavul începe prin a cere dreptate și termină prin dorința de a purta o coroană."

Această satiră faimoasă a lui Orwell întruchipează natura reală a omului—contradictorie, emoțională, ipocrită. Chiar dacă merge vorba de animale, nu e dificil să-ți dai seama că Ferma Animalelor e o metaforă pentru Revoluția Bolșevică și, mai mult, e un comentariu asupra fenomenului însuși de „revoluție” și naivității omului în ansamblu.

Prin simplitatea istoriei, balansând între satiră arzătoare și ironie subtilă, Orwell creează o lume în care orice iluzie de fericire e strivită dur și teatral—utopia comunistă fiind ținta evidentă.

Primele personaje introduse nu pot fi mai clare: Domnul Jones, proprietarul fermei „Conacul”, reprezintă burghezia, iar bătrânul Senior, porcul care a inițiat revoluția, scandând „Omul este singurul nostru dușman adevărat. Scoateți omul din scenă și cauza fundamentală a foametei în rândurile animalelor și a muncii excesive este abolită pentru totdeauna” (p. 11) e într-un mod evident Lenin.

Bătrânului i-a reușit să înceapă revoluția, „dar trei nopți mai târziu, a murit liniștit în somn”, și respectiv o anumită competiție a apărut pentru postul de lider. La început mișcarea avea trei lideri: porcul Napoleon—„mare și cu un aspect destul de feroce...nu foarte vorbăreț, dar având reputația de a ști să-și impună voința”, Snowball—„un porc mai sprinten decât Napoleon, mai iute și inventativ, dar nu era considerat a avea aceeași profunzime de caracter” și Squealer—„un vorbitor strălucit și, când discuta în contradictoriu vreo problemă, avea un fel de a sări dintr-o parte într-alta și de a-și scutura coada, care era—nimeni nu știa de ce—foarte convingător.” (p. 21)

“Aceștia trei elaboraseră, pornind de la învățăturile bătrânului Senior, un întreg sistem de gândire, pe care îl numiseră Animalism.” (p. 21)

Acest Animalism, sau să-i spunem pe nume, Comunism, a convins animalele că “aproape peste noapte pot deveni bogate și libere” (p. 13), astfel alungându-l pe fermierul Jones și fiind acum propriii lor stăpâni.

Liderii au elaborat “7 precepte”—reguli centrale care într-un mod ironic mereu se modificau pe parcursul istoriei; de exemplu, preceptul “niciun animal nu va bea alcool” se va schimba în “niciun animal nu va bea alcool în exces”, iar “niciun animal nu va ucide un alt animal” se va schimba în “niciun animal nu va ucide un alt animal fără motiv”. Aceste modificări constante la un moment dat devin de-a dreptul comice, eventual fiind aproape cu totul înlocuite cu o simplă scandare a oilor care astupau orice argument rațional: „patru picioare bine, două picioare rău”—scandarea fiind o satiră a lozincilor pe care le auzi la proteste în stradă, care cu timpul devin tot mai simplificate și lipsite de sens.

Napoleon (analogul lui Stalin) treptat devine liderul suprem, compromițându-l pe Snowball și alungându-l de la fermă, și domesticindu-l pe Squealer, făcându-l un subaltern devotat. Orice semn de rebeliune din partea animalelor era suprimat de cei nouă câini ai lui Napoleon—„cățeii pe care Napoleon îi luase de la mamele lor și îi crescuse separat de restul animalelor.” (o satiră a pionerilor?)

Pe timp când era o pluralitate la conducere, existau încă dezbateri, Snowball și Napoleon fiind mereu în opoziție, indiferent de temă, și la orice mărunțiș ei nu puteau găsi un compromis (aici Orwell ar putea insinua o satiră a democrației însăși și a futilității ei); iar animalele erau convinse de orice retorică, în dependență de moment:

„Animalele îl ascultau întâi pe Snowball, apoi pe Napoleon și nu se puteau hotărî cine avea dreptate; adevărul este că întotdeauna se arătau de acord cu cel care vorbea în momentul respectiv.” (p. 69)

Dar odată cu dictatura lui Napoleon, orice dezbatere a fost anulată. De azi înainte, „Napoleon întotdeauna are dreptate.”—iar dacă nu ești de acord cu asta, cei nouă câini fioroși te vor convinge instantaneu.

Napoleon își întărea și mai mult popularitatea prin a inspira frica în animale amenințându-le cu „Sînteți siguri, tovarăși, că nu-l vreți pe Jones înapoi?” (pp. 75, 92), sau prin a crea din Snowball un țap ispășitor, „Ori de câte ori ceva mergea prost, devenise un obicei să i se atribuie lui Snowball. Dacă un geam se spărgea sau se bloca vreun jgheab, cineva cu siguranță spunea că Snowball venise noaptea și spărsese geamul sau blocase jgheabul. [...] Vacile au declarat în unanimitate că Snowball se furișa în staulele lor și le mulgea în somn.” (pp. 103, 104)—această metodă având un efect profund în a convinge animalele că tătuca Napoleon le protejează, „Se părea că Snowball era un fel de influență invizibilă care umplea aerul în jurul lor și le amenința cu tot felul de primejdii.” (p. 105)

Orice lucru pozitiv Napoleon îl justifica prin inteligența și abilitatea sa de a conduce—orice plan reușit sau muncă îndeplinită de alții era până la urmă datorită conducătorului:

„În discursurile lui, Squealer vorbea, cu lacrimile scurgându-i-se pe obraji, despre înțelepciunea tovarășului Napoleon, despre bunătatea sufletului său și despre profunda iubire pe care o arăta acesta animalelor de pretutindeni, în primul rând și în mod special animalelor nefericite care mai trăiau încă în ignoranță și sclavie la celelalte ferme. Devenise un obicei să i se atribuie lui Napoleon meritul pentru orice acțiune încununată de succes și pentru fiecare strop de soartă mai bună. Adeseori se auzea câte o găină spunând alteia: ’Sub îndrumarea Conducătorului nostru, tovarășul Napoleon, am ouat cinci ouă în șase zile.’; sau două vaci bucurându-se că beau apă din iaz și exclamând: ‘Mulțumită conducerii tovarășului Napoleon, ce gust minunat are această apă!’” (p. 122)

Iar orice neajuns în acest sistem trebuie înfrumusețat într-așa fel încât fermele din vecinătate să nu observe nimic prost: (aparența stabilității—sună familiar?)

„Uneori, zile întregi, animalele nu aveau de mâncare nimic altceva afară de tărâțe și sfeclă furajeră. Foametea parcă li se așezase dinaintea ochilor. Era însă de o necesitate vitală să ascundă această stare de lucruri de lumea din afară.” (p. 99)

Un moment de-a dreptul comic și adevărat e cum Napoleon la începutul revoluției a declarat că nu va avea de-a face cu nici un om, apoi contrazicându-se prin a întreține relații cu ferma Foxwood, denigrând în același timp ferma Pinchfield; după care să facă invers, de mai multe ori, și de fiecare dată justificându-și alegerea în fața animalelor prin aceea că totul face parte dintr-o schemă vicleană și totul se datorează „calității lui superioare de gândire”—nici vorba de oportunism și incompetență, desigur că nu.

De asemenea, pentru întreținerea spiritelor Napoleon organiza “demonstrații spontane”, oile fiind cele mai afectate:

“Oile erau cele mai înfocate adepte ale Demonstrațiilor Spontane și, dacă cineva se plângea—cum au făcut câteva animale când nici porcii, nici câinii nu se aflau prin apropiere—că pierdeau timpul cu asta și că stăteau foarte mult în frig, oile cu siguranță închideau gura orișicui cu o behăială asurzitoare de ‘patru picioare bine, două picioare rău!’. În general însă, animalelor le plăceau aceste celebrări. Găseau reconfortant faptul de a li se reaminti că, la urma urmei, erau cu adevărat propriii lor stăpâni și că munca pe care o depuneau era în interesul lor personal. Așa încât, luate cu cântecele, cu procesiunile, cu listele de cifre ale lui Squealer, cu detunătura puștii, cântatul cocoșului și fluturatul steagului, mai puteau uita că aveau burțile goale—măcar o parte din timp.” (p. 151)

Unicul personaj cu capul pe umeri era măgarul Benjamin, care niciodată nu a crezut într-o utopie:

„Singur Benjamin, dintre toate animalele, nu a luat partea nici uneia dintre facțiuni. El refuza să creadă și că hrana avea să se înmulțească și că moara avea să economisească efort. Cu sau fără moara de vânt, zicea el, viața avea să meargă așa cum mergea dintotdeauna, adică prost.” (p. 68)

În concluzie pot spune că admir simplitatea și relevanța acestei satire, Orwell e într-adevăr un maestru al ficțiunii politice, și chiar și mai mult de o jumătate de secol mai târziu e tot atât de relevant ca și la mijlocul secolului XX. Prin umorul și ironia sa el ne reamintește că omul—care conform lui Aristotel e „un animal politic”—e până la urmă surprinzător de previzibil.

„Toate animalele sunt egale dar unele animale sunt mai egale decât altele.” (p. 175)

Rating: 4/5