Valeriu Gherghel - Roata Plăcerilor: de ce n-au iubit unii înțelepți cărțile? - recenzie

Există autori care te impresionează prin complexitatea stilului său lingvistic, te uimesc prin abilitatea lor de a gândi sistematic, te lasă oarecum intimidat de măreția lor dar și te plictisesc (Hello, Hegel / Kant). Și există autori care nu te impresionează tare prin stilul său, dar totuși sunt mai distractivi, mai jucăuși și au anecdote mai interesante. Dar mai există și autori ca Valeriu Gherghel, care cad undeva pe la mijloc, oscilând dintr-o parte în alta și extinzând limitele care (cred că) sunt auto-impuse de mulți autori.

Gherghel nu vrea să ne impresioneze (OK, poate doar prin a enumera cărțile pe care le-a citit și în ce poziții le-a citit ... și desigur prin explicațiile de ce numărul 5 e cel mai bun număr), din contra, deseori se ia singur peste picior, dar nu exagerează până în momentul când asta ar deveni un „humble brag”, nu—mereu prezintă două părți bine dezvoltate ale unui argument, deci nu coboară la nivelul lui Diogene pentru a părea „mai alături de oamenii de rând”. Și după cum îl văd eu, servește ca un intelectual mai echilibrat (agnostic poate), care e capabil să ne spună detalii despre Infernul lui Dante, dar și despre cum a ținut minte pentru toată viața că în limba germană, Übung este un substantiv feminin, deoarece bizarul profesor (și poet) Mihai Ursachi a fost foarte insistent în a-i explica acest detaliu foarte foarte important (Acum îl știu și eu, dar nu știu de ce am nevoie să-l știu, nu pricep germana deloc).

La baza acestei cărți stă dihotomia „viață versus carte”—O dihotomie considerată falsă de autor, și sunt de acord cu el. Omul e o ființă care vrea să-și confirme propriile credințe, mai ales cele pe care le urmărește zi de zi, de aceea acest aparent conflict între oamenii livrești și oamenii „vieții vii” e mereu actual—fiecare din noi e investit emoțional în propriul stil de viață. Diferența (și originalitatea) acestei cărți e că Gherghel e mai onest (și mai amuzant) decât un autor tipic în a admite propriile lacune și propria orbire față de așa-zisa “viață vie”, declarându-se (după o auto-analiză plină de glume și ironie) un “ins uscat, livresc”:

“Lectura mi-a uzat simțurile, mi-a răcit percepția, mi-a acoperit ochii. Am devenit surd, orb, uscat. Precum Michel Eyquem de Montaigne odinioară, știu o mulțime de versuri latinești, dar n-am contemplat niciodată, cum s-ar cuveni, un lan de maci, un câmp de narcise, o frezie. Oare cum miroase un fir de lămâiță? Ce culori are floarea de myosotis? Dar trei-frați-pătați? Dar floarea-de-colț? N-am nici o idee.” (p. 209)

Domnule Gherghel, nici eu n-am idee cum miroase aceste flori—de ultimele trei prima dată aud, iar dacă le-am mirosit vreodată, am și uitat. It’s OK :)

Roata plăcerilor e un elogiu adus cărților, cititului și cititorilor. Și totuși Gherghel contestă obișnuința noastră de a vedea o carte ca ceva sacru—nu, ea e doar o altă trăire, cu nimic mai specială sau mai puțin specială ca alte trăiri. Să iubești o carte (în opinia lui Gherghel, dar și în opinia mea) înseamnă s-o rugumi, s-o consumi, s-o măzgălești (cu sens), s-o iei cu tine la petreceri (cum făcea Cioran cu Critica Rațiunii Pure a lui Kant ... serios? Critica Rațiunii Pure? Nu știu ce domnișoare voia Emil să atragă dar precis nu cele care au convulsii de la 50 Shades of Grey).

În fine, iată ce crede însuși Gherghel:

„Am auzit de prea multe ori opinia că o carte trebuie să rămână imaculată. Dacă ești un cititor ’adevărat’, trebuie să privești cartea ca pe un obiect sacru (cf. Borges, 2015: 252-256 — sacralitatea cărților este neîndoioasă!), să o tratezi cu maximă venerație. Cine s-ar apuca să-și scrie impresiile pe sânul lui venus din Milo? Deci nu scrieți pe cărți, nu îndoiți paginile, nu puneți semne la pasajele preferate. Păstrați-le completă inocența! Ori de câte ori citesc (sau aud slobozită de la mari înălțimi academice), opinia aceasta mă face să sar în sus ca ars. Mă irită. Mă scoate din sărite, fac alergie. Avem de-a face, negreșit, cu opinia unui biblioman. Nu știți ce este un biblioman? Bibliomanul prețuiește mai mult obiectul carte decât faptul lecturii ei. Posesia obiectului îi ajunge. Lectura îl deprimă. Știe absolut orice despre carte, cu excepția (minoră) a conținutului ei." (p. 213)

Această nevoie de a ruguma o carte nu vine doar din capriciu, de fapt, argumentează Gherghel, ea ne face să reținem mai bine ceea ce citim. Atunci când scriem notițe, când rescriem paragrafe, când îndoiem foile ca să ne reîntoarcem la o idee inevitabil cimentăm (bine, măzgălim) textul în creierașul nostru, care astăzi e deja supraîncărcat de superficialități în era informațională, și deci e sustras „by default”. Atunci cum putem pretinde că am citit cu adevărat o carte dacă nu am notat nimic? La ce naiba e nevoie de „speed-reading”, dacă rămâne vânt în cap? Ca să putem spune că am citit cartea cutare într-o zi? Halal de așa obiceiuri!

„În pofida opiniei cu privire la virginitatea sacrosanctă a cărților, nu poți citi o lucrare fără s-o adnotezi. Dacă nu faci asta, înseamnă că, de fapt, n-o citești. O ții în palme, dai paginile, sau o muți de colo-colo degeaba. Nu-ți va rămâne nimic în minte. Citești ca să scrii (o altă carte, cartea ta). Și scrii ca să pricepi. Și mai scrii ca să-ți exprimi sinele. N-o spun primul. Îți plac o propoziție, un pasaj, tragi o linie subțire sub ea/el: aici vei găsi întotdeauna ceva prețios. (...) Îți vine un gînd neașteptat de profund, te miri tu însuți de profunzimea lui, dar trebuie să străbați lucrarea mai departe, nu te poți opri din lectură. Dacă nu-ți rezumi imediat gîndul, riști totuși să-l pierzi, e mult mai ușor să uiți decît să ții minte.” (p. 214)

Și mai apoi el adaugă:

„Dacă iubești cu adevărat o carte, scrie pe ea, fă un semn. Înainte de orice, a citi înseamnă a căuta un răspuns la o întrebare. Notează o ipoteză, un gînd. Propune o soluție. Lasă măcar o urmă a pasiunii tale.” (p. 219)

Lectura, deci, e o experiență printre altele. Dar ea e unică prin aceea că descrie desfășurat o narativă—ceea ce un pur simț din „viața-vie” nu-i capabil să ni-l transmită:

„Lectura este o experiență printre alte experiențe (cele mai multe indirecte). În definitiv, aproape nimic nu cunoaștem printr-o experiență i-mediată. Ca să ajungem la ego trebuie să citim, să medităm, să ne ’descriem’ cu franchețe într-o narativă, precum Michel de Montaigne — nu există altă cale, încă nu s-a inventat, sinele nu poate fi atins nemijlocit.” (p. 123)

Gherghel de asemenea atinge și diversele motive din care citim, citând câțiva autori. Montaigne spune că e pentru a ne amuza. Flaubert spune că „pentru a trăi, pur și simplu”. Proust crede că „citim pentru a învăța să privim și să vedem lumea din jur, pentru a căpăta energia și imboldul de a gîndi cu mintea noastră, pentru a ne apuca de scris”. Dantzig spune că e „pentru a înțelege lumea și pe noi înșine”. Și motivul meu preferat, notat de Harold Bloom: „pentru a căuta și a trăi o plăcere dificilă; pentru a ne înnoi eul, pentru a ne lărgi sinele.” După cum a spus și Gherghel, plăcerea dificilă e consecința dificultății „rezolvate”.

Dar nici o sugestie nu-l mulțumește pe Gherghel întru totul: „Rămîn cu impresia că nici un argument nu este destul de puternic pentru a justifica lectura. Adevărat este și că nici un argument nu pare suficient de puternic pentru a o interzice.” (p. 122)

Autorul, până la urmă, rămâne totuși agnostic. Într-o lume în care mesajul preoponderent e „alege o parte”, agnosticismul lui Gherghel e „refreshing”.

Dar bine, totuși așa și n-am discutat despre titlul deplin al cărții: „Roata plăcerilor: de ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?”

Prin „unii înțelepți” Gherghel se referă în special la Stoici, printre care se numără Seneca și Marcus Aurelius (l-aș mai adăuga și pe Epictetus), și alți autori, ca Immanuel Kant, de exemplu. Cauza din care Stoicii nu exagerau cu cititul e în principiu clar: Seneca era un om politic majoritatea vieții și era ocupat cu grijile mai imediate. Epictet era sclav aproape o viață-ntreagă, și deci natural se deprinsese … hai să zicem, cu minimalismul. Iar Marcus Aurelius era împăratul Imperiului Roman—probabil avea destule ocupații și griji mai amenințătoare decât cititul exagerat. În același timp, însăși filosofia Stoică (pe care toți trei o urmăreau) presupune o moderație, cam în toate. Argumentul lui Seneca de fapt e “fiindcă nu putem citi toate cărțile pe care le avem, să avem doar cărțile pe care le putem citi.” Acest sfat are sens, e logic, dar vezi că eu acum realizez că nu-l urmăresc—uitându-mă la rafturile mele de cărți necitite.

În cazul lui Kant, tot nu-i de mirare întrucât omul a fost definiția minimalismului: a locuit în Königsberg (Kaliningrad) toată viața, fără să călătorească și nici măcar să viziteze marea, care era foarte alături de el. Iată ce a spus Kant (parafrazat de Gherghel):

“Într-o zi de târg, vezi mai multe cărți decât ai nevoie într-o viață. Mulțimea cărților reprezintă ‘o otravă periculoasă și virulentă’. E bine să păstrezi foarte puține tratate, numai cîteva sînt cu adevărat de folos. Aruncă restul fără să clipești. Nu vei pierde mare lucru. Și mai spune: trebuie, așadar, să ocolim bucuria adusă de lecturi, căci reprezintă o plăcere anostă și orice plăcere este un păcat. Te împiedică să estimezi critic, să judeci drept. Dar cînd citești, meditează metodic. Și, mai ales, nu te grăbi…” (p. 135)

Bine, cu sfatul de a medita metodic și de a nu ne grăbi sunt de acord. Dar cu faptul că “orice plăcere e un păcat”, sorry Kant, ești prea hardcore. Mai trebuiesc și plăceri în viață, e normal, cred :)

Un detaliu esențial e că toți trei au scris, și au scris destul de mult. Atunci mesajul pe care Gherghel ni-l transmite nouă—reieșind din minimalismul acestor intelectuali—e unul care în esență întruchipează mesajul întregii cărți:

„Toți trei au folosit cărțile, dar nu s-au lăsat folosiți de ele. Au procedat cu fereală, gingaș. N-au văzut în carte, ca Borges mai târziu, un obiect sacru, stîlpul și temelia vieții omenești. Toți trei au scris lucrări prețuite și azi. În schimb, toți trei ne avertizează că lectura de pură plăcere este o frivolitate, un moft. Cititul excesiv nu te lasă să fii tu însuți, te clintește din sine, te alienează.

Aș remarca faptul capital că nici unul dintre ei nu pune experiența vieții mai presus de lecturi. Gînditorii sugerează o contradicție slabă, inclusivă, doar între cărți și gîndire. Ei văd silogismul, reflecția, raționamentul (prin analogie) mai presus de orice. Despre viața-viață nu spun deocamdată nimic, nu-i ridică elogii, par dezgustați de ea.

În consecință, cine străbate prea multe cărți nici nu apucă să gîndească și se usucă. Dacă n-a reflectat cît de cît, a trăit aproape degeaba.” (p. 137)

Și la urmă adaug un citat amuzant din carte cu care mă identific foarte mult ... incomod de mult:

„Samuel Johnson a spus odată că nici un alt loc de pe pămînt nu trezește mai multă deznădejde și mai multă zădărnicie decît biblioteca. Iar lectura unui catalog cu mii de titluri și autori devine obligatoriu o lecție de umilință.” (p. 130)

P.S. Recomand să-l urmăriți pe Valeriu pe goodreads: https://www.goodreads.com/author/show/6570334.Valeriu_Gherghel

sau pe blogul său: https://valeriugherghel.blogspot.com/

E un scriitor original și care, în opinia mea modestă, merită mai multă atenție.