Feodor Dostoievski: Însemnări din subterană - recenzie

Citisem această carte vreo 2 ani în urmă și am recitit-o recent. Îmi rămâne aceeași impresie ca și prima oară: e o carte dificilă s-o citești din punctul de vedere psihologic—protagonistul e atât de frustrant, jalnic și ipocrit că ți se face incomod când îți regăsești unele calități în el. Nu cred că am întâlnit alt autor ca Dostoyevsky capabil să modeleze protagoniști atât de dezgustători, și în același timp să-ți păstreze interesul să citești mai departe.

Nuvela în principiu e un monolog, cu câteva întâmplări ca întâlnirea lui cu niște prieteni care îl incomodează grav și față de care se poartă într-un mod ipocrit (scena când stătea deoparte și îi judeca ca o insectă ascunsă undeva într-un colț era de-a dreptul dezgustătoare).

Sau întâlnirea cu o fată pe care până la urmă o manipulează într-un mod conștient, justificându-și acțiunile prin proiectarea propriilor insecurități psihologice asupra ei:

„Oare chiar crezi că nu am observat iubirea ta? Am văzut tot, am ghicit, dar nu am îndrăznit să atentez primul la inima ta, pentru că aveam influenţă asupra ta şi mă temeam că tu, din recunoştinţă, o să-ţi impui să răspunzi la iubirea mea, te vei obliga să stârneşti în tine un sentiment care poate nici nu există, iar eu nu voiam aşa ceva, pentru că ăsta este... despotism... Nu e deloc delicat.”

„Am ajuns până acolo încât acum mă gândesc că uneori iubirea constă în dreptul de a-l tiraniza pe cel iubit, drept pe care el ţi-l dă de bunăvoie. În visurile mele de taină, nici nu puteam să-mi imaginez iubirea altfel decât ca pe o luptă, ea începea mereu cu ura şi se încheia cu o supunere morală, dar mai apoi nici nu mai puteam să-mi imaginez ce să fac cu obiectul supus.”

Laitmotivul principal, după cum îl percep eu, este minciuna față de sine (despre care am scris un articol ceva timp în urmă). Protagonistul e arhetipul unui snob, unui mizantrop mizerabil care se crede mai presus ca restul lumii dar în același timp se simte ca cea mai mare victimă, blamându-i pe toți în afară de el. Toți îs proști, toți îs „oameni de acțiune”, iar eu sunt un geniu care contemplează și cunoaște prea multe, de aceea mă simt singuratic și înstrăinat, pentru că sunt prea genial, nu pentru că sunt un mizerabil care nu poate lega relații sociale și nu vrea să înțeleagă alți oameni.

Pe parcursul nuvelei el oscilează între aroganță, megalomanie și o neîncredere totală în sine, contrazicându-se la fiecare pas. Anume aceste oscilări, de la scenă la alta, face acest mic roman atât de captivant și frustrant în același timp.

Ce-l face „tolerabil” e că în unele momente protagonistul își dă seama de propria vanitate:

„Omul are o asemenea predilecţie pentru sisteme şi deducţii abstracte încât e capabil să distorsioneze intenţionat adevărul, să nege evidenţa propriilor simţuri doar ca să-şi justifice logica.”

„Doar omul e prost, fenomenal de prost. Adică, deşi nu e prost deloc, e, în schimb, atât de nerecunoscător că, dacă ai căuta, tot n-ai găsi pe cineva mai rău decât el.”

Dar apoi apar momente stranii de o simbioză între aroganță și disprețuire de sine:

„Sunt o muscă în faţa acestei societăţi, o muscă scârboasă, inutilă, mai deşteaptă decât ei toţi, mai cultă decât ei toţi, mai nobilă decât ei toţi, dar o muscă mereu cedându-le calea, umilită de toţi și jignită de toţi.”

Spre final el oarecum capătă mai multă conștiință de sine, dar rămâne totuși pierdut. Deși înțelege neajunsurile lui, el nu știe de unde s-o înceapă, și ca rezultat plonjează în deznădejde:

„Simţi până şi tu că ai ajuns chiar în ultimul hal, că asta este mizerabil, dar că altfel nici nu are cum să fie, că deja nu mai ai nicio ieşire şi că niciodată nu o să mai ajungi un altfel de om, că şi dacă ai mai fi avut încă timp şi credinţă pentru a fi altceva, atunci probabil, nu ai fi dorit nici chiar tu să te schimbi, iar dacă ai fi dorit, oricum nu ai fi făcut nimic, pentru că în realitate, poate că nici nu ştii în ce să te transformi.”

Notă: 4/5