Feodor Dostoievski: Visul unui om ridicol - recenzie
Ce poveste… (for lack of a better word) ridicolă. Protagonistul (însuși Feodor? Autobiografic?) îmi amintește de același om mizerabil din „Însemnări din Subterană”—disprețuitor față de sine, dar și față de alții, contradictoriu în emoții și închis în propriile gânduri. Un „ultim om” al lui Nietzsche, un adevărat mizantrop.
Dostoievski începe povestea, descriind un om care se autoproclamează ca fiind ridicol:
„Întotdeauna am fost ridicol și asta o știu, poate, chiar de la naștere. Poate de la șapte ani am știut că-s ridicol. Apoi am învățat la școală, pe urmă la universitate și ce credeți? Pe măsură ce înaintam în învățătură, învățam că sînt ridicol. Așa că, pentru mine, toată știința mea de la universitate parcă n-a existat până la urmă decât ca să-mi dovedească și să-mi explice, pe măsură ce o aprofundam, că sînt ridicol. În viață era ca în știință. De la un an la altul, creștea și se întărea în mine aceeași certitudine a înfățișării mele ridicole în toate privințele. Toți și-au rîs de mine întotdeauna” (Jurnal de scriitor, p. 799).
Și mai mult mă amuză egoismul său chiar și atunci când vorbea de propria mizerie. Un fel de „doar eu știu cât de ridicol sunt”. Ironic, această mizerie îi provoca mândrie:
„Dar nimeni dintre ei nu știa și nu bănuia că, dacă există pe pămînt vreun om care să știe mai bine decît toți că sînt ridicol, acela eram chiar eu, și cel mai tare mă durea tocmai să constat că ei nu știu asta, dar aici eu eram vinovatul: am fost întotdeauna atît de mîndru, că nici în ruptul capului n-aș fi recunoscut asta față de cineva. Această mîndrie creștea în mine odată cu anii și, dacă s-ar fi întîmplat să recunosc în fața cuiva că-s ridicol, atunci, mi se pare, imediat, în aceeași seară mi-aș fi zburat creierii cu un foc de pistol” (p. 799)
Era, până la urmă un nihilist, îi era totuna și vedea că lumii, la fel, îi era totuna (self-fulfilling prophecy?):
„Am simțit deodată că mi-ar fi totuna dacă lumea ar exista sau dacă n-ar fi nimic nicăieri. Am început să percep și să simt cu întreaga mea ființă că n-a existat nimic în vremea mea. La început tot mi se părea că, în schimb, multe au fost înainte, însă apoi am înțeles că nici înainte de mine nu a fost nimic, ci doar, cine știe ce, mi se părea. Încetul cu încetul m-am convins că nici nu va fi ceva vreodată” (pp. 799-800).
Dar mai târziu el a aflat „adevărul”. A aflat adevărul într-o seară sumbră, atunci când venea de la o întâlnire cu doi prieteni, cărora le-a declarat categoric că ”Domnilor, în definitiv, zic eu, vă e totuna!”, la care ei au râs pentru că...le era totuna (?).
În fine, mergând așa, fiindu-i totuna, a privit în sus la stele, printre care o stea particulară „i-a dat o idee”: să se sinucidă.
Apoi a întâlnit în stradă o fetiță care plângea și-l trăgea de cot. El bănuia că „mama ei murea undeva sau că li s-a întâmplat ceva acolo și fetița a ieșit în fugă să cheme pe cineva”, dar el era preocupat cu teme mai importante, ca gânduri suicidiale, deci îi era totuna. A lăsat-o pe fetiță și a plecat mai departe.
A ajuns în cameră, s-a așezat la masă și și-a pus pistolul în față. S-ar fi împușcat chiar în acel moment, „dacă n-ar fi fost fetița ceea”. Chiar dacă îi era totuna, durerea o simțea totuși:
„De ce n-am ajutat-o pe fetiță? Din cauza unei idei care-mi cășunase atunci: cînd mă trăgea de mînecă și mă chema, a apărut deodată o problemă pe care n-am putut s-o rezolv. Problema era deșartă, dar m-am înfuriat. M-am înfuriat ca urmarea concluziei că, dacă tot m-am hotărît că în noaptea aceea îmi un capăt zilelor, înseamnă că, prin urmare, acum, mai mult ca niciodată, tot ce se întîmplă pe lume trebuie să mă lase rece, să-mi fie totuna. Atunci de ce am simțit deodată că nu mi-e totuna și că mi-e milă de fetiță?” (p. 803)
Așadar, marele nihilist a aflat totuși că are conștiință, că are slăbiciuni umane, deja nu îi era...totuna. În ciuda încercărilor de a fi dur și respingător cu acea fetiță, se mustra pe sine însuși că are conștiință, că nu poate să se sinucidă în liniște (un fel de egoism suicidal). Fetița, într-un fel, l-a salvat, pentru că întrebările l-au făcut să amâne împușcătura.
Urmează momentul când el adoarme „pe nesimțite” și visează cum se împușcă, după care o entitate „cu chip omenesc” îl scoate din sicriu și—caracteristic viselor—traversează spațiul și timpul, dincolo de planeta Pământ, ajungând spre final la o destinație care semăna cu un Univers paralel, cu aceeași oameni, dar care în esență trăiau într-o utopie:
„O, totul era exact ca la noi, dar părea că totul strălucește ca într-o sărbătoare, ca într-un triumf grandios și sfînt, realizat în sfîrșit. (...) Pe pământul nostru nu am văzut niciodată atîta frumusește în om. Poate numai copiii noștri, în primii lor ani de viață, s-ar putea găsi un reflex îndepărtat, deși palid, al acestei frumuseți. (...) Ei nu doreau nimic și erau liniștiți, nu tindeau spre cunoașterea vieții așa cum tindem noi să o cunoaștem, pentru că viața lor era împlinită. Dar cunoașterea lor era mai profundă și mai înaltă decît cea a științei noastre; căci știința noastră caută să explice ce înseamnă viața, tinde ea însăși să devină conștientă de ea ca să-i învețe pe alții să trăiască; ei, însă știau și fără știință cum să trăiască și asta am înțeles-o, dar n-am putut să înțeleg cunoașterea lor” (pp. 809-810)
Dar asta n-a durat, afirmă protagonistul, deoarece el „i-a corupt pe toți”: i-a învățat prin prezența sa ce înseamnă minciuna, orgoliul, voluptatea, gelozia. Disprețuirea de sine pe care o avea el, similar lui Gregor Samsa din „Metamorfoza” lui Kafka, l-a condiționat „prin prezența sa” să-i infecteze pe restul cu părțile sale negative. Oamenii au devenit ironici față de sentimente și idealuri: „au cunoscut tristețea și le-a plăcut, aspirau la suferință și spuneau că la Adevăr se ajunge doar prin suferință” (p. 814)
Au devenit, cu alte cuvinte, oameni moderni (conștiința le provoacă suferință):
„Fiecare a devenit atît de îndrăgostit de propria sa persoană, încît se străduia din răsputeri să-l umilească și să-l pună în inferioritate pe celălalt, văzînd în asta sensul vieții sale. A apărut sclavia, a apărut chiar aservirea benevolă: cei slabi se supuneau bucuroși celor puternici, pentru ca aceștia să le vină în ajutor, iar ei să-i poată strivi pe cei și mai slabi. Au apărut preacuviincioșii, care veneau la acești oamei cu lacrimi în ochi și le vorbeau de trufia lor, despre pierderea măsurii și a armoniei, despre rușinea pierdută. Lumea rîdea și arunca cu pietre în ei. Sîngele sfînt curgea pe pragurile templelor. În schimb, au început să apară oameni care s-au apucat să inventeze cum să facă în așa fel încît să se unească iarăși, pentru ca fiecare, fără să înceteze să se iubească pe sine mai mult decît pe ceilalți, să nu deranjeze în același timp pe nimeni altul și să trăiască astfel cu toții într-o societate în care parcă ar exista înțelegere. Războaie întregi s-au iscat din pricina acestei idei. În același timp, toți combatanții credeau cu tărie că știința, înțelepciunea și sentimentul de securitate personală va obliga, în cele din urmă, omenirea să se unească într-o societate bazată pe înțelegere și pe rațiune, și, de aceea, deocamdată, pentru a grăbi lucrurile, ’înțelepții’ încercau să-i extermine cît mai repede pe toți ’neînțelepții’ care nu-i înțelegeau, pentru ca aceștia să nu zădărnicească triumful ideii” (p. 815).
Dar visul s-a finisat și el s-a trezit cu dorința de a-i înștiința pe toți despre „Adevărul” pe care crede că-l știe—cumva similar cu Zarathustra lui Nietzsche, care coborâse de pe munte cu mintea „iluminată”, doar ca să sfârșească fiind batjocorit de mulțime.
„Dar cei care mă iau în derîdere nu înțeleg asta: ’Ai avut, cică, un vis, un delir, o halucinație’. Eh! Oare-i cine știe ce scofală? Iar ei se mîndresc peste poate! Un vis? Dar ce-i visul? Viața noastră nu-i oare un vis?” (p. 818).
Notă: 4/5