Franz Kafka: Scrisoare către tata - recenzie
Arhetipul relației tată-fiu e omniprezent în literatură, dar nu cred că am citit o revelație mai pătrunzătoare decât această scrisoare. E un document sfășietor, deși aș nota că n-ajunge a doua perspectivă, cea a tatălui; mi-ar fi fost interesant să aud și viziunea lui.
Relația lui Franz Kafka cu tatăl său era una dificilă, ambii aveau temperamente diferite și această tensiune între ei—similar protagoniștilor din nuvelele lui Kafka, care adesea se află blocați mintal sau fizic—a rămas în esență nerezolvată. Deși lucrările lui Kafka au și aspecte comice, starea generală e totuși neliniștea, sursa ei devenind și mai evidentă după ce citești această scrisoare: hipersensibilitatea sa cronică pusă în contrast cu tatăl încrezut și dur.
După cum menționează Ioana Pârvulescu în postfață:
“Totuşi, deşi e mai frecvent decât se remarcă îndeobşte, nu râsul e urma lăsată de Kafka pe hârtie şi în viaţă, ci neliniştea. Ingineria lui verbală e probabil unică. Scrie frazele cele mai simple, mai banale, observă pur şi simplu detaliile, ca un automat. Nu adaugă nimic (mai degrabă elimină). Cu toate astea, frazele, cu detalii oarecare, nedumeresc, induc în cititor o anxietate greu de stăpânit. Kafka a descoperit că cele mai mici secvenţe care ne compun viaţa sunt neliniştitoare, că simplul fapt de a-ţi trăi clipă de clipă existenţa are ceva terifiant. Cei mai mulţi oameni descoperă asta într-un moment de criză sau niciodată. El o simte fără întrerupere. Relaţia neaşezată cu tatăl său este cu siguranţă pentru Kafka unul dintre motoarele scrisului.” (p. 129)
Această scrisoare, într-un mod conștient sau nu, a fost mai mult un exercițiu terapeutic pentru Franz, scrisul era unicul leac pentru el, unica mângâiere.
Pârvulescu notează:
„Firul principal al jurnalului este scrisul. Aici, tatăl n-avea cum să-l înţeleagă. De altminteri pagini întregi de ficţiune se amestecă până la confuzie cu notaţiile diaristice. Conştiinţa creaţiei apare de timpuriu la Kafka şi e adesea exprimată.” (p. 126)
Luând în considerare lipsa de entuziasm din partea tatălui atunci când Franz publicase o carte nouă, presupun că fiul își dădea seama că scrisoarea în cauză e în esență un monolog, deși nici nu l-ai învinui că nu a încercat să-i transmită tatălui: a transmis-o mamei, ca ea la rândul ei să-i transmită tatălui, dar n-a fost să fie, mama a decis „să nu-l deranjeze pa tatăl ocupat” și deci scrisoarea (după cât se știe) n-a mai fost citită niciodată de tata. Fiul său o scrise la 36 de ani, iar peste 4 ani moare din cauza tuberculozei, înainte de asta editând lucrarea sa „Un Artist al Foametei” pe patul său de moarte, o poveste a cărei compoziție o începuse înainte ca gâtul său să se închidă până la punctul de a nu mai putea lua nicio hrană.
Ce ridică această scrisoare la un nivel înalt literar, dincolo de crize adolescentine și rebeliuni împotriva tiraniei părintești, e cunoașterea de sine al autorului și încercarea lui de a-și înțelege tatăl. El face diferență între percepțiile micului Franz Kafka și adultului Franz Kafka, încercând să afle pentru sine unde e vinovat el însuși, unde-i vinovat tatăl său și, mai ales, unde nu există niciun vinovat:
„Am fost un copil temător; cu toate acestea am fost desigur şi încăpăţânat, aşa cum sunt copiii; sigur, m- a răsfăţat şi mama, dar nu pot crede că aş fi fost deosebit de greu de manevrat, nu pot să cred că un cuvânt prietenos, o simplă strângere de mână ca îndemn, o privire bună nu m-ar fi determinat să fac tot ceea ce s-ar fi dorit din partea mea să fac. Adevărul este că tu în fond eşti un om bun şi blând (ceea ce urmează nu contrazice deloc o asemenea apreciere, vorbesc numai de impresia pe care ai făcut-o asupra copilului care eram eu), însă nu orice copil are rezistenţa şi curajul să caute atâta până ajunge la ceea ce e bun. Tu poţi să te porţi cu un copil aşa cum ţi-e firea, cu desfăşurări de forţă, cu tapaj, cu mânie, şi în cazul de faţă o astfel de comportare ţi s- a părut foarte indicată, mai ales şi pentru că voiai să mă creşti astfel încât să ajung un tânăr puternic, curajos.” (p. 11)
Asemenea nuvelelor (Metamorfoza, Procesul, În colonia penală), Kafka descrie stările sale interne și circumstanțele externe ca ceva incontrolabil, inevitabil, chiar determinist. Ce-a fost să fie a fost, și nu putea fi altfel. Asta e tragedia artei oglinzită în viață și vice versa. Anume această simbioză între realitatea palpabilă și imaginația bolnavă e combinația mortală în lumea Kafkiană și, după cum putem sugera, în însăși viața autorului:
„Oricum, eram atât de deosebiţi, şi în deosebirea asta dintre noi atât de primejdioşi unul pentru celălalt, încât, dacă s-ar fi putut calcula dinainte cum aveam să ajungem să ne comportăm unul faţă de celălalt, eu, copilul ce se dezvolta lent, şi tu, bărbatul în toată firea, s-ar fi putut presupune că tu m-ai fi strivit pur şi simplu, călcându-mă în picioare până când n-ar mai fi rămas nimic din mine. Asta nu s-a întâmplat, căci ceea ce e viu nu se lasă calculat dinainte, dar poate că în realitate s-a petrecut ceva mai rău. Şi, spunând asta, te rog totuşi mai departe să nu uiţi că eu nu cred nici un moment, nici în cea mai mică mă sură, în vreo vinovăţie a ta. Ai avut asupra mea exact influenţa pe care trebuia în mod necesar s- o fi avut, numai că trebuie să încetezi să socoteşti ca o răutate deosebită din partea mea faptul că am fost învins de această influenţă.” (p. 10)
Pe parcursul scrisorii, Kafka în mare parte dispune de o maturitate potrivită vârstei de 36 de ani, dar pe alocuri se observă o anumită dependență psihologică de părerea tatălui, un anumit blocaj încă mai există. Ca atunci când dedică câteva pagini încercând să se îndreptățească în fața tatălui de ce acele trei logodne ale lui s-au sfârșit cu eșec. În acele momente Kafka de parcă vorbește cu glasul unui adolescent, privind la ochii scrutinitori al tatălui și încercând să-i facă pe placul lui. Anume această tensiune, între încercarea de a se desprinde de la tatăl său (ca atunci când critica pe drept ipocrizia pe care o arăta tatăl în privința la iudaismul său) și încercarea de a se apropia, de a-l înțelege (ca atunci când îi spune că admiră ce-a făcut el în afaceri și cum îi reușea să întrețină căsătoria) e laitmotivul principal al scrisorii.
Până la urmă un lucru e clar: Franz voia să fie înțeles de tatăl său, Hermann. Dar în același timp anticipa că nu va fi înțeles. Similar protagonistului din „Procesul”, Franz voia să înțeleagă ce se întâmplă cu el și de ce această injustiție, întruchipată în veșnica tensiune cu tata, nu poate fi rezolvată.
Această scrisoare e încercarea curajoasă a lui Kafka de a fi propriul său psihanalist. Cât de bine i-a reușit? Vă las să-l citiți și să-l judecați singur. Eu—dincolo de aprecieri literare—sper că Franz a simțit acea liniște măcar pe un moment, poate mica speranță că scrisoarea va fi citită de tatăl său îl liniștea, chiar dacă poate n-a fost cazul. Dar viața, în ciuda aparențelor, e mai complicată ca arta, și conflictele adesea rămân nerezolvate. Așa a fost să fie, și poate că altfel nici nu putea fi.
Rating: 4/5